Era odată demult, demult, într-un ţinut îndepărtat şi friguros un palat de gheaţă în care trăiau  un rege, o regină şi fetiţa lor, pe nume Stela. Palatul se înălţa semeţ pe o stâncă înaltă,  pe un munte veşnic acoperit de zăpezi, înconjurat de ceţuri şi de nori groşi.   Vânturi năprasnice purtau zăpada măruntă şi acele de gheaţă de colo-colo, astfel că niciun drumeţ nu se încumeta să ajungă prin acele locuri. Valea de la poalele muntelui era mai ferită de urgia gheţii şi locuită de  supuşii împăratului, în case mici şi friguroase.

Prinţesa Stela avea tot ce-şi putea dori un copil regal de vârsta ei: cele mai frumoase păpuşi, cele mai elegante rochiţe, cele mai minunate cărţi de poveşti, cei mai buni profesori şi cei mai iubitori părinţi. Slujitorii alergau cât era ziua de lungă să aşeze, să pregătească, să rostuiască, să îndeplinească tot ce era de făcut, astfel încât ea nici măcar să nu ajungă să-şi dorească ceva, ci trâind fericită şi gândind că lucrurile sunt aşa cum e menit să fie. 

: 

. Într-o seară, târziu, pe când se afla în pătucul ei călduros, lângă un foc straşnic în şemineul uriaş, auzi ca prin vis nişte lovituri puternice în poarta palatului. Acest lucru o miră foarte tare, pentru că nu se grăbea nimeni să vadă cine-i afară; curtenii, slujitorii, păreau căzuţi într-un somn adânc, cine ştie pe unde. Bătăile se auziră din nou, iar prinţesa, curioasă, coborâ şovăielnic pe scara dinspre odăile de sus, să vadă ce se întâmplă şi ce-i cu loviturile in  marea poartă a palatului. 

O deschise cu mare greutate şi văzu în prag o bătrână cerşetoare, îngheţată de-a binelea şi cu straiele sărăcăcioase şi rupte.                                                                 - Ce e, babă? De ce mă deranjezi la ora asta? Ce vrei?                                                 - Ooo, minunată prinţesă, îngăduie-mi să şed la foc, într-un ungher, să mă încălzesc un pic, că taaare greu am mai ajuns până aici! Şi dacă ai avea şi un blid de supă caldă, ţi-aş mulţumi şi ţi-aş meni numai de bine!                                              - Ce spui, babă, să primesc în palat o făptură că tine, zdrenţuroasă şi flămândă? Pleacă de-aici sau pun câinii gărzii să te mursece şi să te alunge!          -Rogu-te să ai milă de mine, sărmana, n-am mâncat nimic de o săptămână şi-am îngheţat pe poteci, prin zăpadă!                                                                                -  Pleaca de-aici, femeie ! Am să trimit servitorii să te arunce în drum!  

Bătrânei   cerşetoare îi îngheţaseră şi lacrimile pe obraz, şi vorbele. Pe chipul ei brăzdat de vremi se aprinse o lumină ciudată şi prinţesa auzi un murmur adânc:             - Fie ca tu, fiinţă fără milă, să rătăceşti prin lume şi să nu-ţi găseşti locul până nu-ţi vei găsi rostul!                                                                                                                            O pală de vânt făcu să dispară în vifor bătrâna drumeaţă, prinţesa se prefăcu într-o steluţă de zăpadă iar uşa palatului se trânti cu zgomot cumplit.Vântul purtă steluţele de zăpadă din pisc în pisc până jos, în vale, unde se cuibăriră grămadă şi dormiră până dimineată, când le treziră chiote vesele de copii. Steluţa privi cu uimire în jurul ei : peste tot numai fulgi de zăpadă asemeni ei, nici mai frumoşi, nici mai sclipitori, nici mai vioi, toţi-toţi aşijderea, parcă meşteriţi  de un giuvaiergiu priceput. Încercă ea să înțeleagă ce s-a întâmplat,, dar nu reuşi, îi răsunau în urechi vorbele babei: ,, - Să nu-ţi găseşti locul până nu-ţi vei găsi rostul !” şI nu ştiu ce să înţeleagă.