Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului într-un curent literar

Tudor Arghezi face parte, alături de Mihai Eminescu și de Nichita Stănescu, din seria poeților care au transformat hotărâtor evoluția limbajului poetic românesc. Publicarea volumului de debut, ,,Cuvinte potrivite” (1927), a produs un ecou puternic în literatura epocii. 

Aparținând modernismului,  opera argheziană depășește limitele unei încadrări globale în curentul teoretizat de Eugen Lovinescu datorită personalității complexe și mereu contradictorii a autorului.

Poezia ,,Testament” răspunde înnoirilor cerute de teoria lovinesciană și aparține modernismului interbelic prin: 

*valorizarea estetică a urâtului;

* inserarea socialului în temele de inspirație;

* fantezia metaforică;

* limbajul ca ,,esență de cuvinte”.

    O trăsătură a modernismului prezentă în text este adeziunea poetului la estetica urâtului.

            Introdus prima oară de Charles Baudelaire 

,,Les fleurs du mal”, conceptul de estetica urâtului vizează în poezia argheziană transformarea categoriilor periferice ale vocabularului (registrul arhaic, regional, argoul, jargonul) în material liric: ,,Am luat ocara și, torcând ușure,/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure” . 

        La Arghezi, orice obiect al universului exterior are drept de existență poetică. Inesteticul trece printr-un fenomen de transformare: ,,Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi.”Urâtul și dezgustătorul sunt folosite pentru forța lor de sugestie: ,,făcui din zdrențe muguri și coroane”.

      O altă trăsătură a modernismului este limbajul ca ,,esență de cuvinte”. La Arghezi, ideea este redată în forme surprinzătoare și fascinante. Cuvintele se resemantizează în contexte neobișnuite și dau corporalitate lirică gândului de la care pornesc. Asocieri lexicale precum: ,,seara răzvrătită”, ,,cuvinte potrivite”, ,,dumnezeu de piatră”, ,,rodul durerii de vecii” au forța adevărului enunțat frust și aproape familiar. Limbajul este supus unei voințe creatoare paradoxale, dar nu este numai joc sau potrivire de cuvinte, ci și încercare de înțelegere a existenței prin cuvânt.

Tema poeziei şi două imagini poetice  sugestive

Tema textului este poezia ca moștenire spirituală. Fiind o artă poetică, textul arată concepția autorului cu privire la literatură, la rolul acesteia, precum și la relația sa cu predecesorii, dar și cu generațiile viitoare. Rolul poetului este văzut din perspectivă istorică și ontologică. 

O idee poetică a transmiterii testamentare a poeziei este redată cu ajutorul temenului cheie carte.

Cartea este  definită printr-o serie de metafore:

*,,treaptă”– modalitate de cunoaștere, de evoluție, de maturizare pentru cititorul neexperimentat pe care ,,gropile adânci”- ,,tânăr, să le urci te-așteaptă”. 

*,,hrisovul vostru cel dintâi”, carte primordială, sinteză etnică a istoriei ,,robilor cu saricile pline/ De osemintele vărsate-n mine.” 

*,,sudoarea muncii sutelor de ani” adunată în pagini în care pentru prima oară sapa este schimbată în condei și brazda în călimară. 

În concluzie, cartea dă glas unei istorii tezaurizate în conștiința poetului. Identitatea lui se hrănește din identitatea ,,robilor” a căror voce se simte.