Istoria

În antichitate, popoarele germanice erau grupate în mai multe triburi, precum alemanii, saxonii, frizii și bavarii, care au luptat împotriva Imperiului Roman, unul dintre motivele pentru care romanii nu au reușit niciodată să cucerească toate teritoriile locuite de germani.

Începând cu secolul al VI-lea teritoriile locuite de germani au fost incluse în statul franc. În anul 962 s-a înființat Sfântul Imperiu Roman,

 devenit ulterior Sfântul Imperiu Roman de NațiuneGermană.Începând cu secolul al XI-lea orașele au căpătat o importanță politică din ce în ce mai mare, iar germanii au întemeiat o serie de orașe-stat. Abia în secolul al XVIII-lea s-au impus două imperii, Austria și Prusia, care au căutat, fiecare separat, unitatea germanilor.

Unificarea a fost obținută prin luptă de către cancelarul Prusiei, Otto von Bismarck, 

în a doua parte a secolului al XIX-lea.

În România, la recensământul din 1992, un număr de 119.462 de persoane s-au declarat germane, în timp ce la recensământul din 2002 numai 60.088 de persoane s-au mai declarat germane, care includ și sașii (1.422 persoane) și șvabii (2.963 persoane) (șvabii sătmăreni și șvabii bănățeni), adică o reducere în 2002 față de 1992 cu 50,3 %, in

2002 germanii au reședința în proporție de peste 2/3 în mediul urban, situație similară cu cea din 1992. Scăderea constatată a fost ceva mai mare în mediul rural decât în cel urban .

Aproximativ 3/5 din germani se concentrează într-un număr de 7 județe situate în Banat, Bucovina și Transilvania: Timiș (2,1 % din populație), Caraș–Severin (1,8 %), Satu Mare (1,7 %), Sibiu (1,6 %), Arad (1,1 %), Brașov (0,8 %) și Suceava (0,6 %).

Comparativ cu recensământul din 1992 proporția etnicilor germani și numărul lor în populația județelor respective a scăzut semnificativ, datorită sporului natural negativ (scăderii) și a soldului negativ al migrației externe.

La recensământul din 2010 s-au declarat germani un număr de 36.900 persoane.

Ungurii / Maghiarii

Maghiarii sau ungurii sunt un popor răspândit în Europa centrală, vorbitor al limbii maghiare. Etnia maghiară alcătuiește majoritatea absolută a cetățenilor din Ungaria (în maghiară Magyarország, în trad. "Țara Maghiară"), cu o pondere de 92,3 % conform recensământului din 2006. 

. Importante comunități maghiare trăiesc și în țările vecine Ungariei, respectiv în România, Slovacia, Serbia, Austria și Ucraina.

Până în sec. al XIX-lea denumirea de "ungur" era folosită pentru a-i desemna pe toți locuitorii Regatului Ungariei, indiferent de etnie. Dieta de la Pojon edicta în anul 1791 privilegii pentru sârbii 

refugiați din Imperiul Otoman, cu argumentul că "și pe aceștia [pe sârbi] îi socotim unguri. Astfel îi declarăm și pe ei, ca și pe celelalte naționalități care locuiesc în Regatul Ungariei, drept unguri, drept compatrioții noștri."

În limba română substantivul "ungur" respectiv "ungurean" îi desemna de asemenea pe toți locuitorii "Țării Ungurești", indiferent de etnie.

Receptarea principiilor Revoluției Franceze a dus la ideea că toți locuitorii Ungariei ar forma 

"națiunea politică ungară", fapt formulat în preambulul la Legea Naționalităților, nr. XLIV/1868, în sensul că "toți cetățenii Ungariei formează conform principiilor constituționale o națiune în sens politic, anume națiunea unitară și indivizibilă ungară, între ai cărei membri se numără fiecare cetățean al patriei, indiferent cărei naționalități ar aparține."

Industrializarea si modernizarea Regatului Ungariei începând cu a doua jumătate a 

secolului al XIX-lea a însemnat înlocuirea treptată a elitelor urbane germane cu noua burghezie maghiară în formare. 

Naționaliștii maghiari au impus o maghiarizare forțată pentru cei proveniți din toate grupurile etnice (șvabi dunăreni, slovaci, români etc.)  În ultimii ani ai sec. al XIX-lea și în primele decenii ale secolului XX maghiarizarea ca mijloc de integrare urbană a accelerat și a fost însoțită de măsuri politice 

menite să o faciliteze. Aceasta a dus la o reacție de opoziție vie din partea elitelor intelectuale ale naționalităților nemaghiare din Ungaria, al căror interes nu era integrarea urbană a grupurilor aflate sub influența lor (ca preoți, avocați etc.)

Istoria timpurie a maghiarilor este puțin cunoscută. Trecutul îndepărtat al poporului maghiar poate fi reconstituit, în linii 

generale, în funcție de izvoare lingvistice și doar pe un plan secundar de izvoare istorice.

Studiile lingvistice comparative au stabilit că limba maghiară aparține grupului fino-ungric din familia uralică. Se aseamănă cu limbile vogulă și ostiacă care se vorbesc în bazinul fluviului Ob. Grupul ugric din familia uralică s-a separat la sfârșitul mileniului III î.H. De-a lungul mileniului I î.H. o parte a grupului a ajuns în bazinul 

râului Tobol. Acești ugri și-au dat un nou nume, mogyer (magyar, majgar) care se traduce prin „om care vorbește”.

Cel mai probabil în secolele VI-VII mogyerii au migrat spre sud-vest, pe teritoriul actualelor republici autonome Tatarstan și Bașkortostan. Unii dintre ei au rămas pe loc, aceștia fiind înaintașii actualilor bașkiri. În călătoria sa din 1236, călugărul Iulianus menționează Hungaria Magna pe teritoriul actual al Bașkortostanului.

De aici, o parte dintre mogyeri s-au deplasat în bazinul Kubanului unde s-au găsit rămășițe ale acestei populații, pe valea râului Kuma, până în secolul al XIV-lea. La vremea aceea, teritoriul unde s-au instalat făcea parte din haganatul hazar. În această perioadă s-au amestecat mogyerii cu onogurii.

În jurul anului 830, ungurii s-au deplasat din Bașchiria în zona de nord a Mării Azov în teritoriul denumit Levedia de către Constantin VII Porfirogenetul. Pentru a se apăra de unguri, 

hazarii au construit în perioada 838-838 fortificația Sarkel. Ulterior, ungurii nu mai reprezentau un pericol pentru hazari, ei devenind o componentă a acestei confederații, fiind folosiți ca avangardă a armatei. Regele ungurilor purta titlul de kende (kündü) și avea în subordine pe gyla (gyula) care era comandantul armatei.

Impunerea lui Árpád în calitate de conducător al uniunii de triburi unguresti revine, se pare, unui kaganhazar. Împinși spre vest de pecenegi, ungurii se stabilesc temporar, pe la mijlocul secolului IX, în Atelkuzu (în maghiară Etelköz = 

"teritoriul dintre râuri"; atil, itil înseamnă fluviu în diverse dialecte turcice vechi), delimitat de Marea Neagră și râurile Siret ("Seretos"), Nistru și Prut ("Brutos") (vezi Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), De administrando Imperii). Ungurii vor întreprinde de aici o serie de raiduri și campanii militare. În 862, ungurii au trecut Carpații (din zona ucraineano-slovacă) și au atacat părțile răsăritene ale Imperiului 

Carolingian și Moravia, adică vremelnica formațiune statală slavă "Moravie Magna", care cuprindea o mare parte a Ungariei de azi.

Chemați în sprijin de împăratul bizantin Leon al VI-lea, ungurii au trecut în anul 895 Dunărea de Jos și l-au atacat pe țarul bulgar Simeon. Profitând de această împrejurare și în alianță cu bulgarii, pecenegii au atacat împreună cu aceștia în 895/896 așezările ungurești 

din Atelkuzu (Etelköz). Lipsiți de apărare, ungurii și grupuri de populații asociate, printre care și trei triburi hazare, se refugiază din nordul Mării Negre în 896 spre vest pe valea Nistrului, și trec Carpații prin PasulVerețki, ajungând pe Valea Tisei mijlocii. De aici au lansat timp de câțiva ani atacuri de pradă și jaf spre teritorii din Vest-Europa, printre care Germania, Italia, Franța și Spania. În anii 900/901 când triburile ungurești s-au reîntors, nu au mai revenit la vechiul loc pe Tisa, ci s-au 

așezat în centrul Bazinului Panonic, în vecinătatea lacului Balaton.

În anul 954, oști ungurești conduse de același Bulciu atacă Franța și Germania, susținând opoziția față de împăratul german Otto I. Raidurile ungurești încetează complet abia după victoria decisivă obținută de Otto I în Lechfeld, de lângă Augsburg, la 10 august 955, ocazie cu care Bulciu însuși a fost capturat, apoi executat. Această înfrângere catastrofală a determinat aristocrația tribală să-și

reorienteze politica internă și externă. Înțelegând situația în care se aflau ungurii, conducătorul uniunii tribale, principele Géza (971-997), a pregătit premisele creștinării ungurilor și ale întemeierii statului maghiar. Fondarea Regatului Ungar și începutul convertirii ungurilor la catolicism au fost înfăptuite de fiul său, Ștefan I al Ungariei (997-1038). Maghiarii și-au extins statul atacând și cucerind pe rând Moravia, Francia Răsăriteană. După stingerea dinastiei Arpadiene, Carol Robert de Anjou a luat tronul. Fiul său Ludovic a pus capăt anarhiei, a

extins statul maghiar și a creat o uniune statală maghiaro-polonă. Statul maghiar va atinge o mare dezvoltare economică și militară, care îl va transforma în centru de rezistență anti-otoman. După bătălia de la Mohacs, partea centrală a Ungariei este supusă Imperiului Otoman. În partea nord vestică va guverna o dietă din vechea nobilime ungurească. Vechea cultură maghiară va conviețui în Principatul Transilvaniei.