Au ieşit ghioceii albi, brânduşele galbene şi toporaşii albaştrii. Albinele îşi deretică stupul; ca mâine or să iasă la treabă. Mieii zburdă pe pajiştile abia dezgolite de nea. În ogradă, găinile scurmă şi cotcodăcesc. Toată lumea are treabă; nimeni nu stă degeaba.

    Mângâiată de soare, buburuza cea mică şi roşie a ieşit şi ea din crăpăturile scoarţei copacului unde a stat pitită până atunci. A făcut ochii mari şi s-a uitat în jur. Aşa cum stătea pe scoarţa cenuşie a copacului, părea o fărâma dintr-o piatră preţioasă roşie. Avea şi scăpări de rubin când vreo rază o mângâia pe spate.

    Buburuza s-a întristat.

    - Ce mică şi neînsemnată sunt! Toate în jurul meu au un rost, numai eu nu. Nimeni nu mă bagă în seamă!

    Zicând acestea şi-a desfăcut larg aripile lăsându-se purtată de-o boare de vânt. Aşa a ajuns pe prispa unei case, iar de acolo pe mâna unui copil care se juca.

    - Bunicule, s-a bucurat copilul, uite o buburuză! Ce gâză micuţă şi drăgălaşă, i-o fi frig… Dar de acuma, gata! Nu te mai necăji, tu, buruzo! Am să te încălzesc eu! Și copilul a ridicat încetişor mâna către soare şi-a mângâiat cu drag stropul roşu care îi înflorea palma. Apoi a suflat încetişor asupră-i.

    - Hai du-te, buburuzo! Încălzeşte-te la soare!

    S-a bucurat buburuza. A înţeles că, mică şi neînsemnată cum e, are şi ea un rost pe lumea asta. E cea dintâi gâză care se arăta primăvara.

    E, cum s-ar zice, o vestitoare curajoasă.