Partea de sus a orasului se socotea printre pisici ca cel mai fericit colţişor de pe faţa pămantului şi nu era mâţă ce n-ar fi visat ca odată şi odată să se mute într-acolo. Dumnezeu ştie ce le ademenea în partea ceea de oraş – poate piaţa mică, unde vânzătorii picoteau veşnic în aşteptarea cumpărătorilor şi oricând puteai şterpeli câte ceva, poate livezile mari  unde mai puteai da de vrăbii bătrâne şi mioape, poate acoperişurile vechi şi umbrite, unde găseşti întotdeauna o vecina gata să-ţi asculte pasul...

Într-o bună zi, a mai răsărit o mâţă. N-a luat-o nimeni în seama, ca prea era caraghioasă – îi erau ciupite amândouă urechiuşi şi îi lipsea mai mult de jumătate din coadă. A cui era ea, Dumnezeu  s-o ştie. Pe semne nu era a nimănui – blana ei cândva albă devenise galbenă, dovadă a multor ani de pribegie. Începuse chiar a se sălbătăci – avea umblet moale, hotesc, gata de fugă.

A umblat o bună jumătate de zi din ogradă în ogradă şi cum se vede avea de gând să se mute cu traiul încoace. Căuta într-una ceva – era atât de preocupată, încât nici nu mai simţea când se luau câinii din urma ei. Abia când colţii blestemaţilor erau la o schioapă de blană, mâţa se aduna ghem, scotea un şuierat scurt şi atât de sălbatic încât potăile îşi vedeau de treabă, prefăcându-se că au vrut să facă şi ele o glumă

A tot trecut pe sub garduri, a tot mirosit urma cuiva, când s-a oprit în fundul unei ogrăzi langă o cocioabă de scânduri.

Era o cocioabă veche de tot, cu acoperişul fugit pe frunte cu o armată întreagă de proptele înfipte în coaste. Stă de multă vreme aşteptându-şi ceasul, şi nu se folosea nimeni de dânsa căci fugind la vale, cocioaba şi-a închis uşa pentru totdeauna. Locatarii au lăsat-o în pace vârându-i din vreme în vreme câte o proptea şi dând copiilor de grijă să nu vină cu joaca încoace ca sa nu nimerească tocmai atunci când i-a sosi cocioabei ceasul de apoi.

Mâţa însă nu era dintre cele fricoase. A tot încercat să intre când pe sub uşă, când printr-o crăpătură de la temelie, apoi suind o proptea mai lunga a sărit pe acoperiş şi a prins a toarce mulţumită – acoperişul avea nişte găuri prin care trecea o mâţă cu tot cu stăpînul ei.

Până în sară n-a ieşit din cocioabă. Pe la amurg a sărit jos şi a prins a căra în pod fel de fel de nimicuri. A suit nişte cârpe vechi, un deget de mănuşă, o bucăţică de blană furată dintr-o tindă. A tot adunat o noapte întreagă – dinspre ziuă a mai suit în podul cocioabei o coadă de peşte şi n-a mai coborât înapoi. N-a coborât toată ziua, nici a doua zi n-a coborât – tocmai a treia zi dimineaţă a lunecat pe proptea jigărită, numai pielea şi oasele.

Pisicile uşernice îşi au demnitatea lor – o avea şi mâţa asta galbenă – cenusie, dar s-a întamplat ceva cu dânsa, că dupa dimineaţa ceea n-a mai rămas nici urmă din demnitatea ei. Se milogea la fiecare uşă, se repezea la câini, încingând mare bătaie pentru mâncarea aruncată lor, fura din piaţă , de prin beciuri. Se întorcea numai pe o jumatate de ceas în podul cocioabei, apoi goana după mâncare pornea din nou.

La câteva săptămâni pe acoperişul cocioabei a răsărit un botişor de motănaş şi a prins a cerceta lumea din jur zâmbind de parcă se ruga:

- Fraţilor cine-mi dă un ghemuşor să mă joc oleacă?

Peste o clipă mai apăru un motănaş care era ghem, acela însă n-a mai stat să aştepte până o să-i aducă. A păşit voiniceşte spre streaşină, şi fireşte a venit cu capul în jos pe un strat de morcov. Era atât de uluit sărmanul, încât nici n-a mai mieunat, în schimb frate-său a ridicat pe acoperiş o zarvă nemaipomenită. A venit într-un suflet mâţa. L-a prins moale în gură pe cel căzut apoi a pornit să urce propteaua – păşea rar, încet. S-a prins cu o labă de streaşină – o clipă au atârnat amândoi în văzduh, apoi mâţa s-a făcut arc, arcul s-a desfăcut şi a dispărut în podul cocioabei. Erau cinci de tot. Cel ce apăruse primul pe acoperiş se întâmplase să fie mai răsărit decât ceilalţi şi era cam fudul pe chestia asta. Apoi veni cel ce căzuse – voinic, dolofan şi isteţ. Numai lui îi venea în cap să se suie pe spinarea mâţei pentru a-şi împlini somnul, căci la urma urmei în blană era moale şi cald.

Apoi erau doi mai deopotrivă – pe semne că semănau unul cu altul şi legaseră o tovăraşie cum rar se întâlneşte printre motănaşi – veneau disdedimineaţă lângă degetul de mănuşă şi se tot jucau cu dânsul până ce îi prindea somnul.

Al cincilea era puţintel şi nenorocit, abia de începuse a merge şi el.

Acum mâţa era supărată – auzi tu să se ducă acela ca prostul la streaşină şi să vie cu capul în jos. Totuşi cât de supărată n-ar fi fost caând l-a văzut pe cel mic că vine să sugaă, l-a lăsat în pace. Apoi când cei doi tovarăşi care se jucaseră toată vremea cu degetul de mănuşă şi habar n-aveau de cele întâmplate, au venit să sugă, cel mai mare s-a repezit să le-o ia înainte

Motănaşii sug. Cinci codiţe ridicate sus se clătina încolo şi încoace a plăcere. Zece urechiușe stau ciulite gata să prindă sfadă cu oricine ar încerca să le strice masaapoi codițele coboară încet, câte oleacă urechiușele picură și motănașii adorm grămăjoară; numai cel dolofan iese din mijlocul lor și, beat de somn, urcă pe spinarea mamei – ce să-i faci asa-i când te-ai deprinsErau toți cinci bălani și curăței, așa cum fusese și ea odată. Aveau urechiușe întregi și codițe frumușele. Erau o mare minune codițele celea – după atâta pribegie, sărmana mâța, pe semne se aștepta ca și motănașii ei vor avea urechiușe ciupite și ceva mai puțin de jumătate de coadă

Era o toamnă târzieMâțele ce aveau stăpâni s-au mutat cu dormitul prin casele lor, beciurile au căpătat lăcăți, și vânzătorii de la piață mica nu mai picurau că le era frigAcum mâța galbenă cenușie găsea mai greu de mâncareAbia dacă făcea vreo trei drumuri pe zi şi la întoarcere era atât de obosită că suia cu greu în podul cocioabei

Dar într-o zi a dispărut disdedimineaţă şi nu s-a mai întors. Motănaşii stăteau grămăjoară şi o aşteptau ca să vadă ce se fac ei cu atâta foame. Mâţa nu se intorcea şi pân-la urmă foamea a scos motănaşii pe acoperiş. S-au încălzit o clipă la soare, apoi au prins a depăna o jale în cinci glasuri – poate a uitat de dânşii şi acum şi-a aminti

Apoi celui dolofan i s-a urât să tot mieune într-una – las-ca dacă nu vine mâţa se coboară el singur să vadă de ce nu vineDe data asta era păţit – n-a luat-o orbeşte, ci a coborât pe propteaua pe care cobora mamă-saapoi cel mai răsărit, pe semne din zaviste ca alţii i-o iau înainte a coborât şi els-au luat după dânsul şi cei doi tovarăşi – peste un sfert de ceas toţi cinci erau jospână şi cel micuţ se uita mirat în jur – ca să vezi, al naibii, s-a coborât şi el

Când s-a întors biata mâţă, nu mai ştia ce să facă. În tot largul ograzii erau semaănate cinci blăniţe albe – las- că – şi găsesc ei şi singuri de mâncareParcă n-au şi ei tot patru lăbuţe şi un botişor ce prinde îndată urma celor gustoase?!

O vreme mâţa a stat uluită locului. I-a chemat, dar n-au vrut să vie – numai cel micut a pornit spre dânsa, dar în drum a găsit o cutie goală de chibrituri şi a prins s-o miroaseCrescuseră. Şi erau atât de micuţi şi naivi că dacă s-ar fi repezit un căţel, i-ar fi pus pe toţi cinci grămadă, dar, pe semne a fost cineva acasă în lipsa ei şi i-a amăgit că au crescut de ajuns

O noapte întreagă s-a căznit până i-a urcat în pod – acum nu era aşa de uşor sa-i prinzi. Dinspre ziuă i-a văzut suiţi grămăjoară, dar nu-i putea aduna în culcuş.