Eminescu și Biserica

Eminescu și Biserica

În introducerea lucrării, autorul prezintă cele mai importante date despre viața și activitatea lui Mihai Eminescu, cu referiri speciale la relațiile sale cu Biserica și credința, sau prieteniile sale cu teologi. Aflăm de aici că, venit în Transilvania, Mihai Eminescu își face prieteni la Sibiu, între care și studentul teolog Ioan Mihu. Drumul spre Blaj de mai târziu, avea să-l facă în căruța teologilor blăjeni Ioan Cotta și Teodor Cojocariu, iar ajuns în orașul transilvănean va lega prietenie cu teologul Filimon Ilia și va locui chiar la seminarul din Blaj. Întors la Sibiu, poetul avea să poposească în casa preotului Bratu din Rășinari.

Participarea lui Mihai Eminescu la serbarea de la Putna din 1871 demonstrează încă o dată legăturile sale cu mediul bisericesc. Întors de la studiile de la Viena și Berlin, poetul avea să locuiască la Iași în chilii din curtea Bisericii „Sfinții Trei Ierarhi”. Ca revizor școlar avea să călătorească mult prin satele moldovenești unde a cunoscut printre alții și numeroși preoți nedemni de această slujire, satirizați apoi în schița „Părintele Ermolachie Chisăliță” și în poezia „Viața”, iar în poezia „Învierea” avea să contureze figura preotului vrednic. Nu lipsesc din activitatea sa de gazetar nici preocupările pentru tematica religioasă

Divinitate, rugăciune, viață veșnică

În primul capitol al cărții, intitulat „Dumnezeu în gândirea eminesciană”, autorul analizează părțile din opera marelui poet în care vorbește despre divinitate. „Poetul Mihai Eminescu a privit problema cunoașterii lui Dumnezeu nu ca pe un mijloc prin care să îmbogățească tematica operei sale, ci ca pe o problemă de viață, dureros de frământată în conștiința sa, frământare care se răsfrânge încă din perioada primelor creații”, spune Aurel Jivi. Despre teme precum crearea lumii, îngerii și Dumnezeu Mântuitorul sunt prezente în opera eminesciană, iar Aurel Jivi le prezintă succint în acest capitol, cu mai multe comentarii și analize pe text.

Al doilea capitol al cărții este „Rugăciunea”, despre care Aurel Jivi arată că „această înălțare a sufletului la Dumnezeu, până la starea de a convorbi cu El, este prezentă pe toată întinderea operei eminesciene, atât sub forma rugăciunii particulare, cât și a celei colective, poetul însuși înălțându-și sufletul spre Dumnezeu în rugăciuni de o deosebită gingășie și frumusețe. La gingășia acestui act, poetul asociază foarte adesea imaginea tinerei fete, pentru care s-ar părea că cea mai proprie poziție este aceea de rugătoare, poziție care o transfigurează până la confundarea ei cu imaginea unui înger, ca în cazul fiicei de rege din poezia «Înger și demon», îngenunchiată și cufundată în rugăciune de noapte la icoana Maicii Domnului din «Doma întristată», imagine care revine, fie că fata «veghia în rugă la candela de-argint» („De-aș muri ori de-ai muri”), fie că adoarme îngenunchiată  «sub candela smerită» („Ursitorile”), sau că acompaniază la clavir o rugăciune și închizând ochii vedem împreună cu Ioan, în înaltul cerului, pe un nor de argint, un înger alb îngenuncheat, cu mâinile împreunate și care cântă o rugăciune adâncă, tremurătoare, acestei imagini suprapunându-i-se apoi din nou imaginea tinerei fete îngenuncheată în rugăciune”.

Al treilea capitol al lucrării este intitulat „Moartea și viața viitoare în gândirea eminesciană”. Aici, autorul prezintă părțile din opera marelui poet unde frământările legate de această temă a morții și a vieții de după moarte au cuprins gândirea sa. Concepția sa despre moarte nu este unitară și este contradictorie. Sufletul are să meargă după moartea trupului fie într-o zonă cerească, fie într-o mirifică regiune terestră. Este întâlnită în opera sa și teoria metempsihozei, a migrării eterne a sufletului, dar și con­cepția despre strigoi.

Ultimul capitol al cărții prezintă „Zeități dacice și ale altor popoare” în opera lui Mihai Eminescu. Autorul prezintă preocuparea constantă a marelui poet față de studiul religiilor și culturii antice, de aici și apariția zeităților în creațiile sale. Între acestea, desigur, Zamolxe ocupă un loc aparte. „Figuri din panteonul altor religii apar, de asemenea, în poeziile eminesciene, de cele mai multe ori însă pomenite doar cu numele. Astfel, gândul poetului călătorind pe meridianele istoriei, oprit pe una din piramide, privește falnica antichitate a Egiptului, reînviind pentru o clipă mărețele temple prin care: «noapte zeii se preîmblă în veșmintele lor dale» („Egi­petul”), cu numele pomenind pe zeița Isis („Avatarii faraonului Tla”)”. Altă dată, cheamă în somn pe zeul indic Kamadeva pentru a-i vindeca sufletul de „durerile iubirii” („Kamadeva”). Zeitățile indiene pe care le mai pomenește Eminescu sunt Brahma și Buddha”, spune autorul.