ÎNVIEREA DOMNULUI IISUS HRISTOS

Prin întrepătrunderea dintre moarte şi Înviere, umanitate şi divinitate în toate actele lui Hristos şi în toate lucrările Trupului Său – Biserica, Postul Mare, atât în mod global, cât şi în fiecare din elementele lui constitutive, apare ca o anticipare, o transpunere a Paştelui, iar asceza, al cărei cadru este, apare ca o “mică Înviere”; aşa cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul comentând pe Sf. Grigorie de Nazianz  că: “împlinită încă de pe acum în Hristos, lumea de sus trebuie să se împlinească mai pe urmă în cei asemenea lui Hristos, când cei ce s-au făcut părtaşi asemănării morţii Lui prin pătimirile lor, se vor face părtaşi şi Învierii Lui”[1]. Prin urmare, este lucrul potrivit ca să fim părtaşi dinainte, în timpul Postului Mare, atât la moarte, cât şi la Învierea lui Hristos, după cum spune Sf. Teodor Studitul: “în fiecare zi să prăznuim prin omorârea patimilor învierea virtuţilor, imitând pe Domnul

    Pocăinţa (metanoia) în Postul Mare este astfel o continuă răstignire duhovnicească, o neîncetată Cruce şi Înviere într-o legătură nedespărţită. Crucea ne deschide drumul mântuirii, ştergând zapisul păcatelor noastre prin suferinţă şi jertfă, iar Învierea încununează acest drum glorios, izbăvind lumea din stricăciunea morţii, înnoind făptura şi dăruind viaţă veşnică neamului omenesc: 

             “Lumina-tu-s-au toate cu Învierea Ta, Doamne, şi Raiul iarăşi s-a deschis;

        şi toată zidirea lăudându-Te, cântare Ţie totdeauna aduce”[1].

Din punct de vedere teologic, Pocăinţa ca Taină îşi are temeiul în răstignirea Mântuitorului pe Cruce. Sf. Chiril al Ierusalimului (Cateheza III,10) spune în acest sens că, Mântuitorul, când I s-a împuns coasta pe Cruce, a slobozit sânge şi apă ca să se boteze cu apă cei care se botează în vreme de pace, iar Sf. Ioan Gură de Aur pune aici accentul pe Taina Euharistiei şi în genere pe toate Tainele, “ căci nu fără pricină” –zice el-“au curs aceste izvoare –sânge şi apă- ci, fiindcă amândouă au alcătuit Biserica (…) şi de aici 

    Venerarea lemnului Crucii e un har dat de Dumnezeu, cuprinzând în el întreaga iconomie şi anticipând bucuria pe care o aduce celebrarea Patimii:

             “Mare eşti Doamne şi mult-Milostiv! Căci ne-ai dat să ne închinăm acum

        făcătoarei de viaţă Crucii Tale, pe care s-au pironit mâinile şi picioarele Tale,

        pe care s-a vărsat sângele din preacurată coasta Ta, izvorându-ne nouă viaţă”[1].

    Acest har e atât de mare, încât de Cruce nu ne putem apropia decât după ce ne-am curăţit în timpul celor trei săptămâni precedente:

             “Cu mulţimea milei Tale, PreaÎndurate Doamne, curăţeşte mulţimea

         păcatelor mele şi mă învredniceşte a vedea cu suflet curat Crucea Ta şi

 a o săruta întru această săptămână a Postului

      Arătarea slăvitei Cruci în centrul Postului Mare îngăduie aşadar, definirea limpede a fundamentului hristologic al tuturor virtuţilor chemate să fie practicate în timpul celor patruzeci de zile, având în frunte virtutea pocăinţei. Viaţa creştinului constă înainte de toate din “a-şi lua crucea sa în toate zilele” pentru a-I urma lui Hristos, sau chiar de a urca pe Crucea lui Iisus, “de a fi răstignit împreună cu El, pentru a învia împreună cu El”[1].

    Întreg Postul Mare este, aşadar, un timp rânduit în vederea răstignirii duhovniceşti şi ne îngăduie să spunem că fiecare din virtuţile practicate aici ca pregătire în vederea celebrării Patimii, este în fapt o participare voluntară şi reală, chiar dacă parţială, la jertfa Crucii. Crucea este principiul nemijlocit al virtuţilor şi invers, toate virtuţile converg în participarea mistică a celui ce le practică, la Patima lui Hristos.

    „Pentru Iisus, iubirea este mai tare decât moartea sau instinctul conservării (Luca 9,24-25; Mat. 10,39)”[1]. Iubirea Mântuitorului se manifestă mai ales în coborârea Sa la iad pentru că doreşte să restabilească comuniunea de viaţă şi iubire dintre Dumnezeu şi Adam cel căzut. Învierea însăşi începe oarecum prin coborârea la iad şi biruirea morţii ca separaţie între Dumnezeu şi om. Deci ce este această iubire a lui Dumnezeu? Crucea este puterea iubirii lui Hristos, Care ca om se dăruieşte total lui Dumnezeu, iar Învierea este rodul acestei dăruiri, este un alt dar, de data aceasta dăruirea totală şi veşnică a lui Dumnezeu, umanităţii jertfite a lui Hristos şi printr-Însul şi tuturor oamenilor.

        Încă de la începutul Postului Mare, deci, Raiul este deja restaurat prin post, virtuţi şi pocăinţă, pentru cei ce înaintează în ele cu râvnă. Adevăraţii asceţi gustă dinainte în tot timpul celor patruzeci de zile, din roadele duhovniceşti ce nu vor fi oferite din plin decât în ziua Paştelui, când postul trupesc va fi întrerupt de Cuminecătura cu Trupul lui Hristos Cel Înviat. Atunci, creştinii se vor lumina cu adevărat în măsura în care vor fi participat la ospăţul din timpul Postului Mare. „Utilizarea acestor imagini antinomice exprimă în fond paradoxul-cheie al spiritualităţii creştine, care îi cere credinciosului să dezvolte prin voinţă, harul pe care-l poartă deja întreg în el însuşi de la luminarea Botezuliu, iar diferitele etape parcurse manifestă fiecare, scopul lor ultim: ÎNVIEREA.” [1]

        Prin lacrimi răsună geamătul Duhului Sfânt, este Duhul care plânge domol în om:

            „Lacrimi din ochii mei, Mântuitorule şi suspinul din adânc curat

            aduc Ţie, strigând inima mea...”[1]

        Lacrimile sting arsura zadarnică a patimilor, iar treptat, amintirea morţii devine amintirea lui Dumnezeu, amintirea Domnului care coboară în iad pentru a ne elibera. Atunci lacrimile de mâhnire pentru propriul păcat, pentru tristeţea şi angoasa condiţiei omului, aşa cum Iisus le recapitulează în Patimile Sale, se transformă în lacrimi de recunoştinţă, de uimire şi de bucurie, căci Hristos şi toate actele Sale, duc spre bucuria Învierii.